Prima Postare!

Deși sunt nou în domeniul creării unui blog, nu voi lăsa teama de a eșua sau orice altă inhibiție care m-ar putea influența în a opri degetele să mai tasteze pe tastatură ci voi începe să scriu ce îmi va veni în cap și ce voi crede că este correct și decent pentru cititorii acestui blog.

În acest articol aveam de gând să relatez o mică ficțiune care ar fi ajuns în inimile cititorilor, ar fi încurajat spectatorii din fața ecranului să își dea seama că unde este frica mai mare există mai mult curaj și poate chiar le făcea inimile să bată mai rapid de emoțiile de euforie transmise de la scriitor la cititor, dar mi-am dat seama că este doar un vis frumos, cel puțin în acest moment, care doar m-ar fi bucurat prin faptul că aș fi umplut două sau trei pagini din această postare.

Am ales să scriu despre o zi de vară în care stăteam frumos pe o bancă, în curtea din față a locuinței mele, meditând la nemurirea sufletului, uitându-mă ori la liliacul din curte, ori la corcodușul din curte. După ce trec câteva minute de liniște și relaxare, dintr-o zonă a curții aud un sunet mai îndepărtat ,,ALEX”, era sora mea mai mică, Alina, care venise cu telefonul ei în mână arătându-mi un videoclip de pe Youtube. În acel video era vorba de un robot făcut din carton, un motoraș, niște lipici, câteva culori, un elastic și dorința de a construi.

După ce vizionez acel videoclip, îmi dau seama că nu aveam decât dorința de a construi ceva, de a meșteșugării, așa că am făcut rost de materialele necesare, într-o oarecare măsură. Alina dorea să îl construim, așa că nu puteam să refuz o așa șansă de a încerca ceva nou, chiar dacă nu mai știam cum se construiește și nu aveam toate materialele.

Ne-am împărțit treburile și materialele unul altuia, încercând să desenăm și să decupăm polistiren, care avea o grosime de 2cm și fiind înlocuitorul cartonului, respectând cotele fiecărei piese ca cele din videoclip care putea fi din carton, a viitorului nostru roboțel. După ce am decupat fiecare piesă din polistiren, începusem să ne întrebăm dacă lipiciul ,,Superglue” topește polistirenul, dar nu ne făceam nici-o grijă deoarece aveam lipiciul ,,Picătura”, care se sustrage din aceeași familie ca și ,,Superglue”, fără să știm dacă are același efect. Eu voiam să lipesc piesele din polistiren fără nici-o răbdare, dar sora mea, care gândise logic în acel moment, luase două bucăți de polistiren și le unise cu lipiciul pe care-l aveam la îndemână constatând, după puțin timp, că se topiseră ambele bucăți de polistiren. În timpul unei mici pauze de înghețată, ne venise ideea să îmbrăcăm piesele făcute din polistiren în bandă izolatoare, acea bandă care izolează orice are legătură cu electricitatea. La început nu ne plăcuse ideea deoarece ar fi însemnat să modificăm culoarea robotului în culoarea bandei pe care o aveam în momentul respectiv.

După ce ne hotărâsem, într-un sfârșit, îmbrăcasem fiecare piesă din polistiren în bandă izolatoare observând că acele piese nu se mai topeau după ce le lipiserăm între ele. Fericiți cum fusesem, ne crescusem randamentul de lucru exponential de mult, ceea ce ne oferiseră șansa să și terminăm de construit roboțelul, punându-i motorașul pe care îl legasem cu un elastic de o piesă a roboțelului și-l conectasem la o baterie cu un întrerupător.

Având atât efort și atâta plăcere depuse în timpul meșteșugăritului micului robot, constataserăm că nu reușea să plece de pe loc, deoarece nu-i calculasem masa finală ca să o comparăm cu sarcina depusă de un singur motor.

Dezamăgiți de nereușită, am decis să păstrăm robotul ca un trofeu al efortului depus și ne-am propus ca într-o altă vară, atunci cănd nu ne așteptăm, să ne întoarcem la construirea unui nou roboțel respectând, în mare, indicațiile propuse de videoclip.